Treceți la conținutul principal

Masacrul (Capitolul I)


Am inceput sa scriu o poveste, toate detaliile de rigoare le veti vedea mai jos:

Genul povestii: Horror, thriller , drama
Sfat:
Urmatoarea povestea poate fi vizualizata doar de copii de peste 16 ani. Multumim.

Daca nu aveti 16 ani si totusi vreti sa citit aceasta poveste, o veti face pe propria raspudere.:)




Gandurile mele incarcerate in propria-mi conceptie inca se intreaba...cine sunt? sau cine ar trebui sa fiu? toata aceasta suferinta sufocanta era menita sa ma distruga? Sa ma faca sa ma simt ca intr-unul dintre cele mai negre cosmaruri ale mele? Dar nu...acele vise..erau un nimic, in comparatie cu realitatea. Un fir de praf care se scurgea gratios printre degetele mele, durand doar o fractiune de secunda. Bucuria intensa pe care o simteam atunci cand un cosmar trecea nepasator printre gandurile mele stupefiate. Acea farama de suferinta ma facea sa stiu, ca visez. Acea suferinta minora, care ma facea sa cred ca realiatea, era in drumul spre...iad. Crede-ma. Nu vrei sa te simti ca mine, sa simti cum iti plesneste inima de durere, in fiecare zi. Cum privesti totul, fara sa te gandesti la nimic, sa vezi pur si simplu cum sangele altora iti plesneste pe fata, sa crezi ca nu poti sa faci nimic, dar defapt totul, sa fie in mainile tale.
Ma apropiam indiferenta spre usa atat de familiara. Nu stiam ceea ce va urma, daca va urma sa mor, sau daca viata imi va oferi inca cateva zile menite sa ma faca sa ma simt si mai mizerabil. Moartea predominanta ma facea sa cred ca aceasta lume, exista fara rost. Suferinta facea parte din noi, distrugandu-ne reciproc, fara mila. Dar nu eram toti asa. Din zece milioane de oameni, numarul acestora scadea semnificativ in fiecare zi, facandu-ne sa ne simtim tot mai stingheri. Doar aproximativ o suta de oameni au reusit sa fie sedanti impotriva virusului criminal, ce ne obliga sa fim obsedati de suferinta, crime si tortura. Printre care, si eu. Acum trei sute de ani, in doua mii douazeci, totul s-a schimbat radical. Poluarea sufocanta a macinat usor pamantul, pana cand nu a mai ramas nimic. Nimic important. Doar acel pamant cenusiu, care iti amintea in fiecare zi, cat de mizerabil ar trebui sa te simti. Cerul...acel cer care acum, exista aproape fara rost, distrugandu-ne viata prin acele culori deplorabile care iti taiau rasuflarea. Inhibizii, mult cautati "extraterestri", au invadat totul. Au patruns pana si in cel mai dosnic loc, cercetandu-l disperati pentru probe. Aceasta planeta, s-a dovedit locul perfect pentru a-si continua viata, care insemna atat de mult, pe langa a noastra. ADN-ul nostru, sa impletit "armonios", trecand pe un ton incredibil de ironic, cu al nostru. S-au combinat perfect, creand blestemul asupritor, care a distrus rasa umana. Toata aceasta invazie...a dus la ceea ce ne este prezentat acum.
Dar sa trecem peste...aceste detalii nu foarte incantatoare care te plictisesc probabil prea mult. Inca nu stii cine sunt?...Ei bine, raspunsl meu nu te va lamuri atat de mult. Nici eu nu stiu cine sunt. Sunt o creatie nereusita a acestui pamant, si probabil inutila. O fata, care inca mai simte inca aceea durere, pentru moartea tatalui sau. Singurul om pe care il mai avea...defapt, cunostea. Acest om, a avut cel mai important in rol in istoria omenirii. A incercat sa opreasca aceea invazie, care in cele din urma a parut inevitabila. Totul fiind in zadar, privind cum moare incet, si sigur. Vedeam ingreunat cum tatal meu se stinge in acel razboi, simtind inca acele lacrimi usturatoare cum imi intepau ochii, purtate mai apoi de vantul iscovitor care ducea spre nicaieri. Un strop de apa cazut deasupra pamantului moale, care disparea neobservat, fiind absorbit de aceea putere ascunsa. Doar acei cercetatori m-au salvat, tragandu-ma anevoie in nava care era singura cale de a mai supravietui, fara a incerca macar sa salveze ceea ce pentru mine, era totul.
Dupa cum probabil va-ti dat seama deja, am peste trei sute de ani. Va intrebati oare cum e posibil? Ei bine...este. Tehnologia chinuitor de avansata ne-a dat darul de a trai vesnic, moartea invaluindu-ne trupul doar in momentul in care eram ucisi. Si eu...ei bine eu...in acest moment eram cea mai stiuta fiinta din aceasta inutila planeta, fiind fiica lui. Acest om prea cunsocut. Inspiram teama, nici cel mai mare obsedat neindraznind sa ma atinga. De ce? Ei bine, am devenit un experiment pentru ei, un mutant inzestrat cu puteri ascunse, care odata dezvaluite, puteau aduce sfarsitul. In cele din urma, sunt biletul lor spre supravietuire. Nu trecea zii, in care sa nu fiu privita ca pe ceea mai strasnica creatura, vazand spaima celor de langa mine, parca implorandu-ma sa ii las in viata, vorbindu-ma ingroziti pe la spate, dezvaluind cine stie ce exagerari, in care sa nu ii cer cuiva ceva, fara ca asta sa fuga irational.
Chipul meu...era un mister pentru alti. Pelerinda menita sa imi pastreze anonimatul acoperea mai mult de jumatete de fata. Ceea ce era de ajuns. Probabil va-ti creat o idee destul de clara in privinta chpului meu...cum ca as fi o creatura oribila, si infioratoare? Ei bine, da-mi voie sa te contrazic. Eram umana, normala, cat se poate de feminina. Ochii de un albastru aproape ireal, erau incercuiti de genele lungi, fata fina, fara nici un defect, parul lung, neobisnuit de albastru, erau doar cateva dintre elementele care ma faceau sa par atat de normala. Parerea atat de gresita pe care celalti si-au creat-o destpre mine, uneori imi faceau ochii sa fie inundati din nou de acel lichid, care nu mai mi-a vazut obrajii de ani buni. Aveam inca acel suflet inocent, pe care orice copil de sase ani l-ar fi avut. Dar sa fac ceea ce acele creaturi isi inchipuiau? Nu eram in stare sa fac vre-un rau, decat celuia care merita din plin sa moara.
Doar o singura persoana, avea incredere in mine. Puteam vorbi cu cineva, atunci cand simteam nevoia, ceea ce era incredibil de necesar pentru lipsa mea de comunicare.
Am inantat cu pasi siguri in interiorul casei, incuiand usa de la intrare pe dinauntru. Stiam ca am pe cine vedea odata patrunsa in aceasta. Pe ea. Aceea exceptie deosebita careia nu ii era teama de mine.
-Karina!! sunt acasa! am strigat increzatoare ca imi va raspude.
Nimic. Doar aceea liniste asupritoare.
-Am adus cina!..si ghici ce!...in acest timp, cautam entuziasmata in fiecare camera, in timp ce imi dadeam increzatoare jos pelerina.
Presupun ca v-ati dat seama deja. Nimic. Nici un raspuns, nici o miscare. Intr-un final, aceea camera care ma tulbura infiorator de mult, ar fi fost ultima obtiune. O camera incredibil de deranjanta prin culoarea exasperanta de alb . Acea sfanta culoarea de alb. Nimic de o alta culoare, patul, draperiile, pereti, mobila...tot. De ce ma speria? Era prea pura pentru lumea asta. Dar doar eu gandeam asa. Pentru ea era cea mai buna sursa de liniste si calm.
Am intrat subtil, cercetand cu ochii fiecare colt. Inima...cerea cu disperare sa iasa din acel lacas, zbatandu-se incredibil de repede. Ochii, acum, cunosteau din nou aceea senzatie. Lichidul pur, si rosu acum se scurgea nebunste peste orajii mei. Lacrimile...acele nenorocite lacrimi sangerii. Acel nenorocit sentiment care imi sfasaie fiecare parte din mine, simtind cum fiecare celula din mine cedeaza, plesnind odata cu sentimentele mele.
-Nuuuuuuu!!! sunetul asurzitor s-a facut auzit, sunand cat se poate de infiorator, gata sa imi plesneasca plamanii.
In acel pat blestemat, era ea. Ea inevlita cu aceea suprafata vaporoasa, de asemeanea alba. Odinioara alba. Acum o culoare sangerie ii lua forma corpului ei. M-am apropiat intr-un final de pat, descoperindu-i trupul. Era moarta.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cum invat limba pasareasca?

Limba păsărească era vorbită de generaţia mea. Eram în faţa blocului şi ca să nu audă toţi vecinii ce puteam noi la cale, preferam să vorbim într-un limbaj numai de noi cunoscut. Am căutat prin mai multe surse şi am ajuns la această limbă păsărească. Pot spune că este destul de greu, dar dacă ai cuvântul în minte şi îl desparţi în silabe, poţi să vorbeşti foarte uşor pe această limbă. Îţi trebuie mult exercițiu.

Şi avem...

După vocalele A E I O U se pun următoarele:

 A = pa
 E = pe
 I = pi
O = po
U = pu

Exemple:

da = dapa
nu = nupu
bine = bipinepe
rău = răpaupu
te iubesc = tepe ipiupubepesc
îmi placi = ipimipi plapacipi (asta suna haios)
îmi place blogul tău = ipimipi plapacepe blopogupul tapaupu


O zi obişnuită din viaţa mea

O zi obişnuită din viaţa mea, acum, înseamnă să mă trezesc la 9 AM şi să mă pregătesc pentru a pleca la şcoală. Nu este chiar aşa de uşor precum pare. Eu obişnuită cu trezitul de dimineaţă, adică pe la 6AM, atunci când eram în şcoala generală, acum îmi este foarte greu. Programul de la şcoală este foarte încărcat şi nu-mi mai rămîne timp şi pentru mine. Pentru activităţiile pe care aş vrea să le fac, care îmi fac plăcere, nu care sunt greu de efectuat şi au un timp anume de terminat.

Cum ma las de fumat?

Eşti fumător?    Poate ai căutat măcar o dată în viaţă pe internet "cum să mă las de fumat?" dar nu ai dat peste o relatare a unuia care a încercat diverse metode. 
    Acum câteva zile mi-am dat seama că într-un interval foarte scurt am fumat foarte multe ţigări şi asta m-a adus la a treia tentativă de a mă lăsa de fumat, şi sper eu şi ultima. Acesta a fost unul dintre motive. M-am mai gândit la faptul că sunt aproximativ 500 lei pe lună arşi la propriu, plus sănătatea mea, pe care la vârsta asta o neglijez. Şi ultimul motiv secundar ar fi faptul că văd multe lume care se preocupa de ceva înafară de facultate sau muncă. Aşa că m-am gândit că " a mă lăsa de fumat" să fie pentru mine o nouă provocare.
   Totul a început de a-mi spune "Nu mai fumez, asta e ultima ţigară şi punct." Am rezistat 10 ore fără să fumez. În aceste 10 ore am ajuns la o concluzie personală. 
Există 2 tipuri de depententa.
   Fizică - în care se instalează acel tic de manevrare a ţigăr…